Înălțarea Sfintei Cruci este sărbătorită pe 14 septembrie și amintește două momente importante din istoria creștinismului. Ziua este una de post și este legată, în tradiția populară, de numeroase obiceiuri, de culegerea plantelor de leac și de trecerea de la vară la toamnă.
Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătoarea care amintește două momente importante
Ziua de 14 septembrie amintește două evenimente importante legate de lemnul Sfintei Cruci.
Primul este aflarea Crucii pe care, potrivit tradiției creștine, a fost răstignit Iisus Hristos și înălțarea acesteia în fața credincioșilor de către episcopul Macarie al Ierusalimului. Evenimentul este legat de anul 335, când la Ierusalim a fost sfințită bazilica ridicată de împăratul Constantin cel Mare deasupra Mormântului Domnului.
În ziua de 13 septembrie ar fi avut loc sfințirea bisericii, iar pe 14 septembrie, în fața numeroșilor episcopi și credincioși veniți la Ierusalim, episcopul Macarie a arătat Sfânta Cruce mulțimii, pentru ca oamenii să o poată vedea și cinsti. Acest moment a rămas în tradiția Bisericii drept Înălțarea sau Arătarea Sfintei Cruci.
Calendar ortodox septembrie 2026. Când și cui îi spui "La mulți ani'
Cel de-al doilea eveniment amintit pe 14 septembrie este readucerea Sfintei Cruci la Ierusalim, după ce aceasta fusese luată de perși. În anul 629, în timpul împăratului bizantin Heraclius, Crucea a fost recuperată și adusă din nou la Ierusalim. Ulterior, patriarhul Zaharia a înălțat-o în fața credincioșilor, iar Sfânta Cruce a fost așezată cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt.
Cum a apărut sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci
Primele mărturii despre sărbătoare duc către secolul al IV-lea.
După construirea bazilicii ridicate de Constantin cel Mare la Ierusalim, credincioșii au început să marcheze în fiecare an momentul în care Sfânta Cruce a fost arătată mulțimii.
Treptat, data de 14 septembrie a devenit principala zi dedicată cinstirii Crucii, în timp ce sărbătoarea din 13 septembrie a rămas o zi de pregătire pentru praznicul următor.
În timp, acestei sărbători i-a fost asociată și amintirea aflării Sfintei Cruci, eveniment care fusese prăznuit anterior la date diferite în comunitățile creștine.
De ce se ține post pe 14 septembrie
Înălțarea Sfintei Cruci este una dintre sărbătorile pentru care Biserica rânduiește post, chiar dacă aceasta cade într-o zi în care, în mod obișnuit, credincioșii nu ar posti. Postul este legat de semnificația Crucii și de amintirea Patimilor și a morții Mântuitorului.
Pentru credincioși, ziua de 14 septembrie nu este doar una de sărbătoare, ci și una de reculegere, rugăciune și cumpătare.
Crucea este privită în creștinism atât ca simbol al suferinței lui Hristos, cât și ca simbol al biruinței și al mântuirii.
Ziua Crucii marchează, în tradiția populară, începutul toamnei
În calendarul popular românesc, 14 septembrie are și o altă semnificație. Ziua Crucii este considerată un moment de trecere între anotimpuri, asociat cu sfârșitul verii și apropierea toamnei.
Numeroase obiceiuri legate de schimbarea anotimpului au fost concentrate în jurul acestei perioade și s-au păstrat mai ales în comunitățile rurale.
În unele regiuni, sărbătoarea este cunoscută sub numele de Cârstovul Viilor, fiind legată de începutul culesului strugurilor.
Denumirea era întâlnită în special în zonele deluroase și viticole, unde această perioadă anunța începerea uneia dintre cele mai importante munci ale toamnei.
În alte zone, 14 septembrie este cunoscută și drept Ziua Șarpelui.
De ce este 14 septembrie numită și Ziua Șarpelui
În credința populară se spunea că, odată cu venirea toamnei, șerpii și celelalte reptile încep să se retragă în pământ, unde rămân ascunse până în primăvara următoare.
De aici a apărut și denumirea populară de Ziua Șarpelui.
În unele sate circula credința că, înainte de a se ascunde pentru iarnă, șerpii s-ar strânge laolaltă și s-ar încolăci, formând o așa-numită „piatră nestemată”.
Potrivit tradiției populare, această piatră ar fi avut puteri vindecătoare. Este însă vorba despre o credință populară veche, nu despre o practică medicală.
Ce tradiții se respectă de Înălțarea Sfintei Cruci
Una dintre cele mai cunoscute tradiții de Ziua Crucii este legată de plantele de leac.
În trecut, oamenii obișnuiau să culeagă în această perioadă ultimele plante considerate bune pentru diferite întrebuințări tradiționale. Printre acestea se numărau boz, micșunele, mătrăgună sau năvalnic.
Plantele erau adunate în buchete alături de flori și busuioc și duse la biserică, unde erau așezate în apropierea crucii pentru a fi binecuvântate.
După slujbă, oamenii le luau acasă și le păstrau lângă icoane ori în alte locuri ferite.
În gospodăriile tradiționale, plantele sfințite erau folosite mai târziu în diferite practici populare, mai ales atunci când cineva din familie se îmbolnăvea.
Unele plante, precum năvalnicul, apăreau și în vechile obiceiuri legate de dragoste și căsătorie.
Aceste practici fac parte din tradiția populară și nu trebuie confundate cu tratamentele medicale.
Ce se face cu busuiocul sfințit de Ziua Crucii
Busuiocul are un loc aparte printre plantele asociate sărbătorii din 14 septembrie.
După ce era dus la biserică și sfințit, oamenii îl păstrau în gospodărie, considerând că aduce protecție.
În unele zone, busuiocul sfințit era pus în apa păsărilor din curte, pentru ca acestea să fie ferite de boli.
Fetele îl foloseau în apa cu care își spălau părul, existând credința că astfel acesta va rămâne sănătos și nu va cădea.
Alteori, busuiocul era așezat la streșinile caselor sau păstrat lângă icoane, fiind considerat un simbol al protecției gospodăriei.
Ce se spune despre florile care înfloresc după 14 septembrie
O altă credință veche spune că, odată cu Ziua Crucii, florile încep să se pregătească pentru sfârșitul sezonului cald.
În lumea satului se spunea că florile „se plâng” unele altora pentru că urmează să se usuce odată cu apropierea frigului.
Florile care continuau să apară după această perioadă aveau, în unele comunități, semnificații aparte.
Brândușa de toamnă, de exemplu, era numită în anumite zone „floarea morților”, tocmai pentru că înflorea într-o perioadă în care cea mai mare parte a vegetației începea să se retragă.
